Despre perseverență și împlinirea unui vis

Acest articol este o relatare personală despre dorință și reușită. Despre cum să visezi și să lupți pentru visul tău. Dar și despre foarte multă răbdare și nopți nedormite. Am învățat o lecție aplicată despre cum „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”.

Prin 2012, navigam pe un forum de mașini clasice. Și cum stăteam și frunzăream paginile comunității online, am dat peste un registru frumos ordonat cu Volkswagen T1 și Volkswagen T2 existente pe plaiurile noastre. Ei bine, știam modelele. Le văzusem pe stradă, prin filme și prin revistele auto și îmi plăceau la nebunie. Le știam și cam atât.

La momentul în care răsfoiam forumul, s-a întâmplat ceva, am simțit că s-a activat ceva în inimă, căci în creier ar fi putut fi controlat. Ar fi putut fi… cred. Probabil am luat „un microb” pe care l-am inhalat și care m-a transformat într-un alt om. Într-unul care-și dorea o astfel de mașină, o astfel de dubă, de rablă, de hârb, de toroapă, de cum vrei să-i spui. Eh, deși nu avusesem pâna atunci nici măcar o mașină modernă (cum nu am nici acum una proprie și personală), voiam la nebunie un Transporter vechi. Voiam să am și eu „baba” mea.

Am început să caut prin anunțurile românești de pe net. Și nu se găseau. Rar apărea câte una, măcelărită de vreun meșter în dulcele stil românesc: cu motor de Dacie, cu adaptări de caroserie, cu faruri de TV. Imaginează-ți tu orice adaptare „ingenioasă”, eu am văzut-o.

Văzând că la noi oamenii nu știu să aprecieze fierul vechi, am început să caut prin anunțurile din Germania. Se găseau, dar depășeau cu mult bugetul unui student proaspăt angajat. 5000, 6000, 10.000 de euro în stare proastă. Nu vorbim de alea făcute țuț, de zici că-s proaspăt scoase din fabrică. Am lăsat să moară încet pasiunea mea, fără a neglija căutările pe OLX și pe forumurile de specialitate. Dimineața la cafea, mai un search pe net, mai un ochi în ziar. De, nu poți știi de unde sare iepurele.

Ei bine, au mai apărut iepurași din ăștia de nicăieri: mai un pont de la un individ simpatic (care învârte toată ziua roata la un T2) despre un bus pe dealul Feleacu din Cluj, mai un pont că un samsar are câteva de dat, mai că e un moș prăpădit care a improvizat un coteț în spatele curții și vrea să scape de toroapă. Crede-mă, am văzut cel puțin 15 T2-uri din 2012 și până acum. Și doar un singur T1. Care, din păcate, nu se dă. E ținut pe post de spațiu de depozitare, între blocuri. Fac pressing de 2 ani și proprietarul nici că vrea să audă de așa ceva.

Am negociat cu tot felul de oameni, mi-am prins urechile în tot felul de fotografii, m-am băgat pe sub tot felul de dube ca să ajung la o concluzie: nu am simțit o chimie între mine și fierul din fața mea. Până am văzut asta:

E prima ei poză! O „tinerică” de prin 1958, stătută de prin ”80. În ultimii ani a zăcut într-un sat, destul de cochet, de pe lângă Curtea de Argeș. E interesantă tare povestea mașinii, dar va face subiectul unui alt material. O să fie o provocare pentru mine și sper că voi identifica susținere și din partea cititorilor. Dar la momentul potrivit.

Revenind la chimia de care povesteam mai sus. Acum vreo trei săptămâni, îmi sună telefonul. Un domn îmi spune că are o dubă veche, fără motor, cam ruginită și că ar vrea să o dea. Îl întreb cât, el îmi zice *doar un samsar spune prețul*. Nu a prezentat interes pe moment, l-am rugat să mă ajute cu niște fotografii. Ceea ce s-a și întâmplat la câteva ore distanță.

În momentul în care mi-a sosit prima fotografie, am exclamat în interioru-mi: ASTA-I! Și trei zile mai târziu, eram cu tata în drum spre DeceBUS (da, i-am dat și nume). Am ajuns după câteva ore bune de mers, m-am băgat sub ea, m-am uitat, am mângâiat-o, i-am făcut poze și am plecat din curtea oamenilor cu gândul că va fi a mea.

Și așa este. E a mea. Weekend-ul următor, mașina era în drum spre București, în căutarea unui cămin mai bun. Urmează niște perioade lungi de timp, cu nervi, table și oameni. Mulți oameni pe care abia aștept să-i cunosc. E o aventură, este o întreagă nebunie să redai strălucirea unei mașini cu rugină până-n măduva tablelor. Va fi o provocare, dar care-mi va aduce, cel mai probabil, satisfacții.

Sunteți pupați!

PS: visele chiar devin realitate. Trebuie doar să cauți forma, să alergi pentru ea și să crezi. Altfel, nu se întâmplă nimic bun. 🙂

Related Posts

About author

Related Posts

Comments