Kendama în România

25/04/2017
comments
Barbosul
Posted in Catastif

Kendama este un lucru bun. Abordez acest subiect la scurt timp după ce am privit timp de câteva minute un copil cu o astfel de jucărie. Eu cu telefonul în mână, el cu kendama. Eu am 26, el vreo 15-16. Cine e mai câștigat?

L-am auzit acum câteva săptămâni pe CRBL povestind despre fenomenul kendama în România. Monsieur povestea la Pro FM despre fenomenul kendama în România, unul de amploare, care a cuprins zeci de mii de puști doar în țara noastră. Există comunități, se fac competiții, există multe tipuri de kendame, există chiar licitații unde poți să pui mâna pe cine știe ce raritate. Una ieftină, dar decentă, pornește de la 100 de lei. CRBL povestea că are una în colecție de câteva mii de euro. Ceea ce e destul de mult. Prețul depinde de lemnul din care este făcut instrumentul și de dimensiune.

Pe lângă lucrurile de bine povestite de CRBL, am auzit și lucruri mai puțin bune. Cum ar fi faptul că mulți părinți și cadre școlare se plâng de copiii care se joacă cu kendama la școală, fie în pauză, fie în oră. Mai mult, au fost cazuri când jucăriile au fost confiscate definitiv de profesori.

Mi se pare de porque să iei jucăria unui copil. Definitiv zic. Ok, dacă deranjează ora, îl mustrezi. Dacă continuă să o facă, îl iei de mânuță și-l scoți din sală. Cam cum e la americani. Să zicem că puștiul se joacă în oră. Foarte rău, e vorba despre educația primită acasă. Tu, domnule profesor, nu ai voie să îi confiști jucăria. Tu ai obligația să-i explici că nu este de cuviință să se joace în oră. Cel mai drept este să-l poftești afară din sala de curs și să-i informezi părinții. Tu, părinte de copil cu kendama în buzunar, lasă-l să se joace. Lasă-l să stea afară cu skate-ul și cu kendama. E bine că socializează și că își dezvoltă niște abilități pe care alți copilași nu le au.

Tu, părinte drag, când erai copil stăteai și alergai toată ziua cu puștii de vârsta ta, te jucai cu ce aveai și totul era bine. Nu-l „lega” în casă în fața lecțiilor și în fața calculatorului. Nu-i da tableta ca pe o recompensă. Nu-l obliga să facă ceva care nu-i aduce o bucurie. Educă-l și dă-i alternative. Lasă-l să facă ce-i place (atât timp cât este un lucru normal pentru vârsta lui).

Jucăria aia din lemn, pe care profesorii o consideră periculoasă, îl ajută să socializeze cu alți puști și îi dezvoltă coordonarea. Coordonarea fiind o abilitate fizică cu implicații neurologice. Adică o abilitate necesară într-un secol în care ecranul, de orice dimensiune, ne ține tolăniți pe scaun sau pe canapea. Îl ajută să-și formeze un „mușchi” important. CRBLul (dacă mi-e permis jocul de litere).

Revenind la puștiul din primul paragraf. Am stat și l-am privit fascinat pe copilul cu jucăria din lemn cu sfoară și bilă. Era atât de concentrat să-i iasă mișcările și atât de îndârjit când nu-i ieșeau. De admirat! Privindu-l, mi-am amintit de mine. Acum 14-15 ani stăteam pe „maidan” și trăgeam cu cornete, furam corcodușe și veneam acasă prăfuit. Și îmi era bine. Zâmbeam. Exact ceea ce făcea și puștiul cu kendama când îi ieșea o schemă.

Dacă vrei să-ți iei o kendama, iată câteva oferte pentru fiecare tip de jucător: începător, avansat 1, avansat 2.